Paradoxul nebuniei

Oare lumea e o inchipuire a noastra, exista pentru ca noi vrem sau noi existam datorita energiei lumii?
Impinsi de vanitatea postmoderna (mostenire sau rezultat a sunte de ani si a zeci de curente de idei) urmarim sa construim materie perisabila care sa ne hraneasca spiritul fara sa ne gandim prea mult ce o sa se intample cand noi nu o sa mai fim!
Copacii mai sunt copacii, copii mai sunt copii, timpul mai matura vazduhul cu suspine pierdute, "dupa"?
Ma intreb ades ce o sa se intample cand nu o sa mai fiu, o sa reusesc sa inteleg unde sunt, cine e langa mine, adica intelesul neinteles? O sa ramana un gol in conul de enegie pe care il ocup sau o sa vina un altul, mult mai bun ori din contra, sa mi-l ocupe? Oare lumea in care ma misc o sa ramana in echilibru, sau micimea celei care sunt o sa produca un mic cutremur structural, existential?
De ce noi, care structural suntem spirit si materie existam "dupa" in materie (fa ceva maret, lasa ceva in urma, palpabil, ca posteritatea sa te retina in memori-i-ai colectiva) si mai putin in spirit.
Pentru ca nu gasesc raspunsuri la intrebarile care imi usca gandurile ratacite le inventez! O sa ramana dupa mine amintiri in sufletul prietenilor! Zambetele zilelor in care viata imi fluiera pe dinainte colaje din viitorul pe care mi-l pregatise. Lacrimile diminetilor in care era prea amara ca sa o inghit odata cu o cafea tare si toate suspinele adunate intr-un plic, expediat spre nicaieri...nu mai erau timbre la posta...