Joc

Vreau sa imi traiesc iubirea intr-o gradina cu flori salbatice. Sa ii impletesc in par miros de narcise si suflare de vant. Sa o port pe brate, nu cumva fragilitatea sa ii fie injosita. S-o adap la izvorul ce curge agale printre pietre albastre si rosii. Le-am aranjat cu mainile mele. - Rosii pentru ca asta sunt eu, rosul buzelor ce iti soptesc alene minciunile pe care vrei sa le auzi. Albastrul esti tu, solemn si rece, ascuns printre panzele privirilor mele.
Pasiunea ce mi-o insufla rosul macilor sa se amestece cu regalitatea irisilor ce stau la panda in ochii tai. Sa facem carare printre margarete cu pasii ce-i simtim incarcati de povara dragostei ce ne leaga. In urma lor sa se nasca povesti si versuri cu rima sparta...Vreau sa imi traiesc iubirea cu pasiune si decadenta...In nori de iluzii si muzica jazz...Sa imi simt inima vie...Podoaba sa imi fie privirea ce te seduce, ce te face sa uiti ca maine ma vei gasi doar aici, printre cuvinte...

Rosul meu

Culoarea care ma inspira cel mai mult e rosu. In miezul ei fierbinte gasesc cele mai atipice raspunsuri. E culoarea puterii si a supunerii. Maiestoasa si demna naste pasiuni si nevroze. Trezeste in mine dorinta de a cerceta raspunsurile intrebarilor existentiale ce se nasc in mintea-mi pe nepusa masa...

Por ese tiempo que fue...

Imi conving ratiunea sa-si ia o pazua, sa-mi lase gandurile si visele libere. In scurtul ragaz pe care mi-l da pot fi orice. Cetate in varf de stanca, muza solitara sau femeie trista, iubita parasita, amanta frivola sau heruvim cazut. Am picioarele unei balerine si curajul zeitei Diana. Privirea imi e sageata ce opreste limbile ceasului. Frica si fericirea ma cuprind in acelasi timp, devin oximoronul propriilor simturi. Privesc in ochi pe zeul Cronos si-l intreb muteste de ce nu-mi aduce inapoi anii in care lumea mea era perfecta, eram sigura ca iubirea exista, iar lacrimile imi curgeau din preaplin fericit. "Din consideratie pentru tine", imi raspunde la randu-i. "Ceea ce ai trait atunci te face ceea ce esti acum. Fericirea nu inseamna siguranta unei lumi perfecte. Omul se naste pentru a cunoaste. O lume sigura il transforma din ganditor in sclavul placerii. Tu nu ai venit aici pentru a trai monocrom, ci pentru a cauta, gasi, cunoaste, aprecia si mai apoi a iubi toate culorile curcubeului ce rasare, ca o linie de final in fata unui alergator la maraton, cand drumul tau ajunge la final. Destinul iti e sa gusti din amar, pentru a sti sa explici celui care iti cere ce este dulcele. Sa iti zdrelesti genunchii ca ruga sa-ti deshida inima spre lumina, sa cobori pentru a aprecia cand urci, sa plangi ca mai apoi rasul sa-ti fie sincer. Sa mangai si abia apoi sa aflii cat de placut e sa fii mangaiat. Sa te certi ca sa aflii singura ce inseamna pacea, sa dansezi si abia apoi sa iti doresti sa zbori."
Desi coloana vertebrala imi e bolnava, o indrept, privesc in ochi pe crudul si in acelasi timp dreptul Zeu si imi reiau firul pe care trebuie sa-l impletesc, ca la final sa spun: puloverul acesta e viata mea! Chiar de imi plang inocenta sunt multumita ca pot privi cu demnitate spre chipul "pervertit" ce-l vad zilnic in oglinda si sa-l felicit ca a incercat si o sa incerce sa fie macar pe sfert cel care ar vrea sa fie.

Pagina aceasta o vreau vesela, ziua de azi o vreau vie, anul ce va sa vina il vreau fericit!

Oamenii colinda dintotdeuna dumurile "lumii mari" si mai putin pe cele ale "lumii mici" ce se naste in ei, odata cu ei. Cunosc alti oameni, alte locuri, vise si idei complicate si nu se cunosc pe ei insisi. Azi imi iau curajul de mana si vrea sa ma plimb in lumea mea.
Imi plac treptele de la intrare, alb-galbui, slefuite de vantul toamnei si finistate de soarele verii. De o parte si de alta a spiralei ce coboara inspre campia zilei de azi si a celei de maine sunt rafturi din lemn de gand si pe fiecare stau sa se coaca vise. Unele, cele mai indraznete, isi dau coate sa iasa primele din din cuptorul sufletului. Cele mai dragi sunt blande ca si zambetul mamei mele, au rabdare, se pregatesc atent si stiu sa ma iubeasca, intocmai ca si mama. Printre fire de speranta, in spate de tot, rusinate de ele insele si de mine, zaresc doua trei mai rautacioase. Le privesc cu un zambet dojenitor, dar nu ma deranjeaza ca sunt acolo. Daca n-ar fi nu as sti sa le pretuiesc pe cele frumoase si nu ar exista antagonia basmului care imi place sa cred ca sunt. Ma ajuta enorm, sunt mana care ma impinge spre bine. Vad flori. Multe margarete si maci, copaci cu frunze rosii-aramii, caiete din harite cerata in care am scris cuvinte. Unele sunt mai schioape, altele de-a dreptu frumoase, copilaresti. Le revad cu drag pe cele care m-au invatat ce inseamna lumina, dragostea, speranta, prietenia, dorinta creatoare, supunerea, rugaciunea, arta, dreptatea...Pot sa le mangai pe cele care m-au invatat ce inseamna durerea, plansul, tristetea, ura, resemnarea si alte sentimente ale lumii ce traieste in mine. La capatul scarilor e campia zilei de azi si a celei ce va sa vina...Ma mistuie indrazneala de a pasi, dar ma opresc. E mai bine sa nu ma avant sa musc inainte de vreme. Mai bine sa pastrez misterul, sa imi concentrez privirea si sa sporesc taina. O sa fie mult mai frumoasa intalnirea si extrem de candida melancolia unei posibile revederi...Pasesc pe scarile ce urca acum, zambesc, salut...A fost placuta plimbarea de azi. Fericirea imi fasie sub talpa pantofilor mov si ma imbie sa am incredere in mine.

Impas

Mi s-au oprit gandurile. Le imboldesc de la spate sa depaseasca blocajul, dar indaratnicele nu ma asculta. Si stau, ma uit cum ploua, ma topesc incet si deivn lacrima. Interesant. Niciodata pana acuma, nu m-am intrebat ce simte o lacrima cand curge pe obraz...Ce il determina pe om sa se indragosteasca sau de ce ploaia cade din cer pe pamnat si nu invers....Dar cum gandurile imi sunt in greva nu pot cerceta.....Si in definitiv..... Mai bine sa ploua sa fiu lacrima, sa nu gandesc, doar sa simt cum ma preling pe un obraz pudrat si cred ca sunt balerina, iar durerea nu imi e durere, ci dans...

Dear diary

Ma stapaneste incontrolabila dorinta de a scrie, pe tot ce imi iese in cale, cu litere mari: LUMEA E UN LOC IN CARE EVADEAZA MULT PREA MULTI PROSTI! Stau suspendata intre ceea ce cred ca e bun si umilinta pe care o simt zi de zi, traind in mediul ingust in care m-am inchistat.
E crunta pedeapsa pe care mi-am autoimpus-o, din moment ce nu fac nimic, de a trai intr-o lume in deconstructie, populata de imitatii umane. In loc de coloana vertebrala au o ata fragila care se rupe la primul obstacol. Ideile, principiile si spiritul creator sunt simple vanitati ale epigonilor care pasesc pe aleile construite in urma cu sute de ani. Dreptatea e o gluma hidoasa, arta o grimasa a demonului indiferenta. Pasesc printre ei si simt ca sunt incompleta...Din bun, devin nebun, nesupunandu-ma ordinii universale impuse de ei, si incep sa-i dau dreptate, spre disperarea Clistinutei, lui Eminescu: "Privitor ca la teatru /Tu în lume sa te-nchipui: /Joace unul si pe patru, /Totusi tu ghici-vei chipu-i, /Si de plânge, de se cearta, /Tu în colt petreci în tine /Si-ntelegi din a lor arta /Ce e rau si ce e bine."

Gand spart

Cuvintele, maria lor cuvintele ma iau prin invaluire si ma lasa fara putere. Sunt zile in care imi doresc sa nu se fi inventat, sa ne intelegem prin semne sau prin desene colorate. Ar fi mult mai usor. Nu as mai plange si suferi din cauza lor. Sunt crude si lasa un gust amar. Ma mistuie si ma fac sa nu imi gasesc starea si locul in lume. Cat le urasc cand devin prin ele neom. As putea sa le strivesc cu puterea mintii.
In alte zile sunt blande si imi mangaie azul, le descopar puterea divina si imi vine in minte analogia "La inceput a fost CUVANTUL". In astfel de zile imi iau sufletul in brate, ingenunchi si ma pierd printre ganduri frumoase. Cuvintele le transform in luntre ce transcende mundanul. Atunci colaborez, ma joc si creez cu ele rugi, epopei cu Priam si Ahile, povesti cu oameni ce nu isi pierd sufletul, ci il cinstesc.
Ma rog CUVANTULUI sa le ofere putere cathartica pentru a ma putea elibera, prin ele, de mine si a accede in Etern.

Melancolie autumnala

Imi place toamna. O iubesc. Imi plac ploaia, ceata si hainele cochete incolacite pe trupurile femeilor. Toamna le face senzuale, le grabeste pasii spre biblioteci, cafenele, magazine sau case ascunse printre arbori. De fiecare data imi par fericite in alergatura lor pe tocuri inalte si incomode, dar atat de frumoase. Intr-o zi, imi promit de cand ma stiu, voi fi ca ele, zambitoare, mereu in cautare de locuri noi si oameni interesanti. Dar cel mai tare imi place mirosul si gustul toamnei. Miroase a ganduri si planuri de viitor, a vie salbatica. Ador mirosul aparte pe care il da copacilor cu frunzele rosiatice, barbatilor cu parul grizonat si copiilor cu obraji bucalati, savoarea gogosilor calde, cu multa ciocolata si a cafelei amare cu lapte.
Mama e mai mama in octombrie decat in iulie, pisica e mai dragastoasa, iar gandurile mele sunt mai asezate. Cartile imi fac cu ochiul din rafturi, imi ofera escapade in alte lumi, care doar toamna imi par accesibile. Copii sunt cuminti in noiembrie, intotdeauna au fost. Cred ca batrana luna le spune povesti cu lumi de zahar si bomboane gumate.
Da, iubesc toamna, ma reconforteaza ploaia marunta si melancolia unui val care se sparge teluric de stanca unui mal, la fel de teluric.