Unfinishted

Dupa al treilea ceas de cand vorbeam despre iluzii l-am vazut cum se opreste si ma priveste fix. Am crezut ca fusese lovit de inspiratie si imediat ne va dezvalui ceva genial. Dupa cinci minute mi-am pierdut rabdarea, iar dupa o jumate de ora am hotarat ca e timpul sa bem o cafea. Mirosul licorii nici nu-l atinge, e pierdut in transa, iar ochii-i mari si negri se pregatesc sa zboare de pe fata impietrita. Bunul sau prieten din copilarie sta chircit pe podea si-i pandeste revenirea. Fata cu care a venit se plimba distrata si soarbe din paharul de martini. In coltul opus, langa un cos de nuile si o sticla goala de vin, femeia roscata, al carui nume nu-l stie nimeni, deseneaza ingeri din rotocoale de fum. Nimeni nu indrazneste sa tulbure transa celui pe care il stiu ca maestru si indrumator. Mi se increteste pielea de frig. Singura care observa e roscata si-mi imprumuta cardiganul ei negru...Fugi, imi sopteste si se retrage in graba...Fugi!

Promesas...

Marti. O noua zi a ultimei luni din an. Ceasul ticaie intr-o cadenta enervanta si imi sporeste durerea anosta ce nu m-a lasat sa dorm toata noaptea. E o caldura bolnavicioasa in jurul meu si ma preling ca o pictura a lui Salvador Dali. Sunt suprarealista! Mi-ar placea sa ma ghemuiesc intre perne cu Jurnalul lui Gide in fata, o cafea cu lapte si o nocturna de Chopin in fundal. Imi amintesc cum a fost prima oara cand l-am citit pe Gide... E o poveste cu a fost odata o studenta care iubea sa isi piarda zilele prin biblioteca si noptile la masa de scris. Unde a plecat, nu stiu, nici ea nu isi aduce bine aminte. Dar Andre Gide si Julien Green si Mircea Eliade si Monica Lovinescu au ramas in biblioteca-i marturie ca a fost. Au invatat-o sa iubesca omul din spatele cartii, sa ii resprecte munca si trairile, sa vrea mai mult de la viata. Le mai trimite cate un ravas si le promite ca va reveni, nu stie cand, dar stie ca...