Dparte

M-ai invatat sa citesc semnele timpului, mi-ai pus semnul lumii in maini si te-ai facut nevazut. E greu fara tine, e greu sa fiu mare si inteleapta. Acum, azi, totul imi pare necuprins si ma lupt sa-mi tin bratele mintii in bratele sufletului. Ma trezeste aceiasi cafea amara, ma hraneste acelasi unt nesarat, dar corpul meu tanjeste dupa alte gusturi, alte arome - cele in care te regasesc pe tine zambind. Ma doare maseau mintii cand rad fara tine, dar rad. Tu m-ai invatat. Imi culeg gandurile si le fac manunchi. O sa ti le trimit intr-o zi prin posta online, nu iti mai stiu adresa curenta. Sper sa nu isi piarda fragezimea printre atatea conxiuni si tab-uri.
Te simt cum iti razi de mine, de cat de bine sau cat de rau imi conduc soarta. Da, da stiu ca tu nu crezi in ea, dar ca si atunci trebuie sa imi suporti fatalitatea. E singurul oximoron pe care mi-l permit cand vorbesc despre tine. Mi-am pierdut firul gandurilor in emotia cuvintelor, dar tu stii deja asta, te astepti sa imi balbaii frazele. Te si aud dascalindu-ma "respira profund, inchide ochii si lasa cuvintele sa isi gaseasca drumul spre tine, acum deschide bratele si punele pe hartie cum simti"! Am facut-o, le-am lasat sa ma gaseasca ele pe mine, sa ma inunde si le-am asezat in aceste randuri destinete tie.
Sunt mare acum, sunt libera si departe, dar imi lipesti cum ii lipeste unei fraze plangacioase epitetul final.

Vulgar de albastru

Oniric, oniric, oniric...acesta e cuvantul cu care m-am trezit de dimineata in minte...oniric, oniric, oniric. E aproape amiaza si in capul meu inca nu s-a oprit ureltul oniric, oniric, oniric!

Dormeam si visam ca dormeam

E dimineata devreme si somnul pipaie alene ultimimul arc de vis. Zorile latra la fereastra si zgaltaie ochii ce greu au adormit. Ar mai zabovi in lumea de dincolo, aici e prea multa galagie, nu se aude linistea. Ofteaza si se deschid spre o noua zi. Atatea de vazut, de inteles si rezolvat. Vecina perversa, ce noaptea canta si ziua doarme, si-a terminat reprezentatia si acum sforaie. La fereastra ei zorile nu indraznesc sa strige, le-a blestemat. Peretii se imbratiseaza si isi dau binete, pasarile se alinta, iar ochii, ochii isi scalda ziua in lacrima noua. Plang curat a inceput de sfarsit!

...Vis...Amintire...Viata...

Scriu abstract despre muzica si apa. Suflete cioplite de mireasma vietii calatoersc in spatiul somnoros al verii. Lan de povesti, strans imbratisate in ochii albastri ai papusilor din teatru, imi descriu degetele dolofane ale baietelului cu par inelat. Panza inocentei imi acopera culcusul. Privesc pe geam si imi inchipui pasari cu pene albastre, masini cu roti din ciocolata, copiii razand zgomotos. Cu ei alturi drumul e unduios, asfaltul e dulceata topita, cuvintele magie alba. Copaci... Ramuri inaltate catre rasarit. Buline colorate, baloane rosii. O cana cu lapte lasata in nisip si o trompeta ce canta a dor de mare... Cald...Pasul saltat al baietului. Mana lui calda intr-a mea. Carliontii de abanos razandu-i in soare...privirea mea...parul lui negru...Zambetul, fericirea mea. Linistea de-a fi amandoi...Maine...

Genoveva, nimic nu stii, pero, por favor quiereme!

Mai mult decat ieri, sigur mai abitir decat maine, ma simt vie! La mine a fi viu se traduce printr-o dorinta nebuna de a o chinui pe Clistinuta cu muzici de corazon. Imi salta bucuria in toti porii cand exclama: "Iisuse, Maria, cu ce am gresit!?". Si asta e doar inceputul. Urmarea vine val vartej printr-o infuzie de muzica orientala, cu recitari din Coran si tanguiri arabesti despre ale lor dune de nisip, camile si vanitati umane. Si cand pe mine ma patrunde dorul de mare orientala, nisip auriu scaldat in soare torid, pe a mea Clistinuta o mana dorinta ucigasa de a-mi sfarama calculatorul, luat pe inventar de la prestigioasa firma la care activam, benevol si filantrop. Doamne ce bucurie!
Asa ca, por ti, corazon de papel, ma transform in nimfa antagonica din telenovela zilelor de mai petrecute pe straduta laturalnica din spatele universitatii. Ce daca vantul vajaie prin par si iti biciuie fata si trupul, eu sunt aici sa iti incalzesc (irit) nervii cu muzici tanguitoare. Vizualizez cu sadismul scorpiei innamorate de sine (doamne cata vanitate :)) cum iti sclipesc ochii de furia placerii fiecarei note care iti patrunde simturile si isi gaseste loc in sufletul tau sensibil la frumos. Pentru ca, draga mea companioana, vrei nu vrei "bei Grigore aghiasma", iar in finalul cathartic corazonul tau imi va fi recunoscator cand o sa triumfe asupra ratiunii reci de Cradle of Filth!

Paradoxul nebuniei

Oare lumea e o inchipuire a noastra, exista pentru ca noi vrem sau noi existam datorita energiei lumii?
Impinsi de vanitatea postmoderna (mostenire sau rezultat a sunte de ani si a zeci de curente de idei) urmarim sa construim materie perisabila care sa ne hraneasca spiritul fara sa ne gandim prea mult ce o sa se intample cand noi nu o sa mai fim!
Copacii mai sunt copacii, copii mai sunt copii, timpul mai matura vazduhul cu suspine pierdute, "dupa"?
Ma intreb ades ce o sa se intample cand nu o sa mai fiu, o sa reusesc sa inteleg unde sunt, cine e langa mine, adica intelesul neinteles? O sa ramana un gol in conul de enegie pe care il ocup sau o sa vina un altul, mult mai bun ori din contra, sa mi-l ocupe? Oare lumea in care ma misc o sa ramana in echilibru, sau micimea celei care sunt o sa produca un mic cutremur structural, existential?
De ce noi, care structural suntem spirit si materie existam "dupa" in materie (fa ceva maret, lasa ceva in urma, palpabil, ca posteritatea sa te retina in memori-i-ai colectiva) si mai putin in spirit.
Pentru ca nu gasesc raspunsuri la intrebarile care imi usca gandurile ratacite le inventez! O sa ramana dupa mine amintiri in sufletul prietenilor! Zambetele zilelor in care viata imi fluiera pe dinainte colaje din viitorul pe care mi-l pregatise. Lacrimile diminetilor in care era prea amara ca sa o inghit odata cu o cafea tare si toate suspinele adunate intr-un plic, expediat spre nicaieri...nu mai erau timbre la posta...

Unfinishted

Dupa al treilea ceas de cand vorbeam despre iluzii l-am vazut cum se opreste si ma priveste fix. Am crezut ca fusese lovit de inspiratie si imediat ne va dezvalui ceva genial. Dupa cinci minute mi-am pierdut rabdarea, iar dupa o jumate de ora am hotarat ca e timpul sa bem o cafea. Mirosul licorii nici nu-l atinge, e pierdut in transa, iar ochii-i mari si negri se pregatesc sa zboare de pe fata impietrita. Bunul sau prieten din copilarie sta chircit pe podea si-i pandeste revenirea. Fata cu care a venit se plimba distrata si soarbe din paharul de martini. In coltul opus, langa un cos de nuile si o sticla goala de vin, femeia roscata, al carui nume nu-l stie nimeni, deseneaza ingeri din rotocoale de fum. Nimeni nu indrazneste sa tulbure transa celui pe care il stiu ca maestru si indrumator. Mi se increteste pielea de frig. Singura care observa e roscata si-mi imprumuta cardiganul ei negru...Fugi, imi sopteste si se retrage in graba...Fugi!